Blogu' lu' Ștef

O fată care plânge și un băiat care habar n-are ce se întâmplă. Cum am ajuns aici? Tot ce țin minte e că am văzut-o și parcă tot ce simțeam pentru ea s-a derulat în fața mea ca în ultima clipă dinainte de moarte. Am sărutat-o și  mi-a răspuns și ea…a înțeles tot în clipa aia. M-am uitat la ea și parcă inima mi s-a dublat. Am luat-o de mână și am mers. A rămas să ne vedem în curând, la locul ăla din apropiere. Cu capul în nori și sufletul beat, am uitat tot ce s-a întâmplat de drum. Poate era ceva important sau poate doar nimicuri…știu doar că a durat o veșnicie. Am ajuns la locul de întâlnire și acolo era ea, cu lacrimi pe obraji și o tristețe în ochi care m-a înghețat. Nu am stat să mă gândesc… am lăsat inima să gandească pentru mine. E ciudat că tot ce a putut spune a fost “îmi pare rău”. I-am șters o lacrimă cu degetul și ea m-a luat de mână izbucnind și mai rău în plâns. Am mângâiat-o ușor și am luat-o în brațe. Atunci s-a făcut liniște. Totul a luat-o razna. Sticlele goale de bere de pe masă erau oare ale mele sau ale ei? Nu mai știu nimic…

Dar visele se termină și ele. Sau a fost un coșmar? Nici nu știu. Doar că…a fost atât de real încât poate aș fi vrut să mai rămân…măcar 5 minute. M-am uitat la ultima melodie din playlist-ul meu – “Avenged Sevenfold – Nightmare”… M-a amuzat ironia. Deși am facut asta de mii de ori, întoarcerea la realitate doare de fiecare dată.

Stau și mă uit în jur de parcă aș fi într-o altă lume pe care doar o privesc de afară. În locul meu e doar o reflexie distorsionată a mea, iar eu privesc neajutorat din exterior cum cel care îmi trăiește viața face o grămadă de greșeli. E ca și când ai pierde la pariuri, numai că în loc de bani, pariezi pe ani din viață. Mă uit uimit cum uneori reflexia mea face un lucru tâmpit după altul în timp ce eu urlu până rămân fără voce ca să schimb ceva, însă nu mă aude… nu mă aude nimeni. Așa se întâmplă când conduci de pe bancheta din spate. Sunt atâtea lucruri pe care le-aș face și pe care le-aș zice, dar reflexia mea e prea slabă… nu e în stare să mă scoată la suprafață. O să rămân închis aici în propriul meu corp, doar privind de afară cum totul se duce de râpă. Disperare absolută…cred că așa o să sfârșesc. Reflexie proastă! Doar alcoolul mai reușește să mă scoată la suprafață uneori, iar atunci e deja prea mult rău făcut ca eu să mai pot repara ceva, așa că doar îmi plâng de milă. Însă nu renunț…știu totuși soluția! E acea persoană pe care oamenii obișnuiți se pare că o găsesc fără prea mult chin, dar…tot ce e obișnuit e greu pentru mine și reflexia mea. Aici semămăm foarte mult. Amândoi vedem acea persoană peste tot, dar apoi ne dăm seama că e de fapt doar o iluzie…un vis. Da, un vis. La visat mă pricep cel mai bine. O vedem peste tot și suntem prea proști ca să știm care e cea adevărată și care nu. Vedem doar ce am vrea noi să fie, și nu ceea ce este. Așa trece timpul…otrava care mă va omorî pe mine primul cred. Dar dacă reflexia mea e slabă și nu mai crede în nimic, măcar eu să țin speranța în viață. Cât timp mai am voce, voi urla…poate o să mă audă într-o zi și atunci apa se va limpezi, iar eu o să îmi văd reflexia clară. I’m tired of being lost…